ASCULTAŢI ONLINE
Întrezăriri Autori: Elevii Liceului GSIEnergetic - Câmpina Coordonator: Prof. Duţu Alexandru Ilustraţia: Vasile Enache
................................................................ Paradis mort Autor: Elena Cristiana Bohîlţea Pielea ta a ajuns de culoarea pământului, Şi moartea te-a găsit, când în bătaia vântului S-a molipsit eterul de a ta aromă. Se mângâie fluturi pe a ta formă, Tăcută, ţi se-nvârte lumea împrejur, Fără a-i păsa că pleoapa ta e-n comă. Ce trist că-n calea ta, ai crezut ca-ntr-un eres, Ce trist să mori încercând să fii un centru, Şi când nimic nu mai contează, ajungi un univers.
Mi-e dor ... şi doare! Autor: Mihaela Mădălina Chiuoaru MI-E DOR... ...de tine! Tu ştii asta, (fără îndoială o simţi), însă cuvintele-mi sunt puţine şi prea sărace în sensuri pentru a-mi exprima, acum, stările de spirit. Încep cu mi-e dor, continui cu te ador şi închei cu te iubesc. Degeaba! Sau ... e prea puţin pentru tine ?! Mda... încă mai poftesc la buzele tale care mi-au picat pradă uşor, la acele minute în care erai al meu, în care te strângeam în braţe, în care ne-am dat în leagăn ţinânu-ne de mână... în care ne faceam planuri de viitor...ÎMPREUNĂ... De-ai fi avut puterea să mă descoperi iar...şi iar...şi iar...pe aceeaşi plajă părăsită de NOI; să poţi să dai iar viaţă sentimentelor învăluite în cuvinte şi să risipeşti fumul dens de ţigară... Ar fi trebuit să îţi dai seama că azi gândul mi-era departe... mă gândeam la cât de întunecat îţi era albastrul, sau ... sau la cât de senin . (?!) Am spart, am distrus, am încercat cu ziua, cu noaptea, cu tot ce e provizoriu, cu tot ce e definitiv...Mi-am amintit, am uitat, am plâns, am râs... Dar degeaba ! Tot mi-e dor... Nu pot să nu mă gândesc la mirosul parfumului tău, la nopţile reci de iulie, la apusul acela special pe care l-am privit ţinându-ne în braţe... O să încerc să te uit, cu riscul de a rămâne din TOT ce a însemnat NOI doar nişte...Amintiri! Da, amintiri! Amintiri împachetate în hârtie colorată. Mi s-a făcut o poftă de pâine caaaaaldă... Vântul se înteţeşte din ce în ce mai tare, deşi soarele se încăpăţânează să nu părăsească cerul (nu prea senin...). Ajung în sfârşit acasă, unde caut agenda, un pix, şi mă aşez confortabil la birou. Ai să râzi, dar puuur şi simplu simt nevoia să scriu despre... El ! Să ştie că îl iubesc. Să ştie, de fapt, cât de mult îl iubesc. Aşadar, deschid la o pagină încă nescrisă a agendei cu file aurii, şi încep să o umplu de idei, trăiri, sentimente... Dragul meu, (întodeauna am vrut să-ţi spun cât urăsc această adresare: dragă ...) Am vrut mereu să-ţi spun cât de mult însemni pentru mine. Ţi-am mai spus că te iubesc... în adevăratul sens al cuvântului! N-aş fi crezut că un OM e capabil de sentimente atât de profunde şi că poate simţi atâta fericire deodată... Ai să râzi dacă-ţi mărturisesc, acum, căăăă.... Mai bine lasă! Ideea e că ... mai ştii momentele în care mă visam mireasă, rochie albă care iese cu totul din tipare, tenişi roz cu mov, mănuşi, un buchet de trandafiri albi şi multe inimioare de ciocolată! Ştii că ne tot ciondăneam. Ţi-am zis că vreau o mulţime de invitaţi, un tort imens, un maimuţoi de pluş cam cât mine, bla, bla. Tu nu vrei, ştiu! Dă-ţi seama cum va decurge o căsătorie între o descreierată, visătoare, pe alocuri melancolică, şi încăpăţânată fără margini, o alintată, şi un simplu TU: niciodată prea egoist, zgârcit, aiurit, mereu atent...TU şi EU... Evident, nu o să mă apuc acum să-ţi fac serenade, ori să-l citez pe Eminescu, sau toate dulcegăriile pe care oricum le detest. Vreau doar să ştii că te iubesc enorm, îndeajuns de mult încât să mă pun pe locul doi în orice. Oricum n-o să-ţi trimit şi n-o să citeşti asta niciodată. (sau....da?)
Dedicaţie toamnei Autor: Cristiana Daniela Giuclea Frumos şi lin vă aşterneţi, voi frunze ale toamnei ! Din verde, galben, ruginiu vă e ţesut covorul ce emană mister. Căci ale voastre frunze pe moarte sunt acum, însă cu o ultimă putere vă aud în şoaptă cum depănaţi poveşti ale verii. Un singur gând vă cheamă, un altul vă îndeamnă să v-amintiţi că-n astă lume viaţa ajunge la sfârşit. Păstraţi doar amintiri plăcute şi recitaţi din nou poeme pe care le-aţi compus cu măestrie în nopţile de vară de mult apuse! Trăiţi cu bucurie ultimele clipe şi-ncondeiaţile c-un foşnet pe-o creangă de copac, iar eu am să ascult la primăvară al vostru cântec minunat. Într-o plimbare la amurg, când soarele se va-nclina asupra nopţii, să m-aşteptaţi nerăbdătoare, dar tăcute, să nu-mi zvoniţi sosirea peste tot! Un dar am pentru voi şi poate-o dulce vorbă, căci dragi mi-aţi fost de mică şi pururi vă slăvesc, în clipe de tristeţe o adiere blândă îmi dădea puterea să zâmbesc. Cu toate acestea însă, viaţa va depinde nu de mine, ci de-a timpului clepsidră... O ultimă adiere a vântului şi a mea privire vă vor însoţi către mormânt.
Firul iubirii s-a destrămat... Autor: Izabela Mihaela Mărgărit El şi ea sunt trecători prin timp! Erau doar doi copii când s-au cunoscut. Zilnic veneau în parc, se jucau, stăteau pe bancă şi vorbeau: -Aş vrea să pot atinge stelele! Iar el sărea întinzând mâinile spre cer de parcă ar fi vrut să-i dea o stea! Se jucau ore întregi şi uitau să se întoarcă acasă! Prietenia lor pură i-a lăsat să se cunoască şi să se aprecieze! Timpul i-a transformat din copii în adolescenţi şi le-a transformat prietenia în iubire! Acum... pe banca din parc pe care stăteau în copilărie încearcă împreună să descopere ce simt. Sunt nedumeriţi pentru că nu înţeleg prima iubire! Ea îl priveşte inocent şi îi trece mâna prin păr! El... parcă ar iubi-o numai din priviri, inima îi bate cu putere şi o strânge de mână. Niciodată nu am stat atât de aproape de o fată... gândeşte el! Dar şi ea e cuprinsă de teamă, căci pare că trăieşte într-un vis Ce ciudat mă simt !... Şi pune capul pe pieptul lui parcă toată lumea e a mea şi parcă lângă el nimeni nu mă poate răni. După o clipă de tăcere în care par a-şi citi gândurile: ea îl priveşte lung şi cu ochii speriaţi, iar el o cuprinde în braţe, o strânge taare la pieptul lui şi îi zâmbeşte. Sub priviri blânde şi zâmbete furate, el îi atinge buzele şi trăiesc împreună momentul magic al primului sărut! Emoţia îi copleşeşte pe amândoi, ea se ascunde în braţele lui, iar el simte cum îi vibrează inima! -Ştii... simt că am putut atinge stelele! spune fata cu glasul tremurat! Iar el, zâmbind, priveşte spre cer de parcă ar fi ascuns amintirile din copilărie într-o stea. Aşa au făcut primul pas spre iubire! De atunci se vedeau zilnic pe aceeaşi bancă pe care stăteau când erau copii! Se priveau şi-şi vorbeau ore în şir. Se iubeau atât de mult, încât şi-au jurat iubire pe puritatea unui trandafir alb! -Trandafirul alb este simbolul că ne vom iubi mereu şi că te voi avea în gând până în ultima clipă! spuse fata cu lacrimi în ochi. Jurământul lui e veşnic. Îi promite că o va iubi şi proteja şi după moarte! Acesta era modul inocent în care cei doi copii învăţau să se iubească... Anii treceau, iubirea lor rezistase, cu toate acestea timpul a schimbat-o. Ea era rece cu el, sărutul lui nu o mai emoţiona, se certau des! El s-a lăsat pradă disperării şi i-a reproşat că dragostea lor se destramă din cauza ei. A plecat supărat, trântind uşa în urma lui. A fost felul lui de-ai spune adio! Cuvintele lui o dor, prietenia se pierde, nepăsarea lui o distruge! Lacrima rece i se scurge pe obraz! Nu se poate abţine şi plânge adânc! Atunci a realizat că-l pierde, abia atunci a realizat cât îl iubea! Deşi nu-şi dădea seama, durerea îi lăsa răni ce nu se puteau cicatriza, se simţea slăbită! Supărarea, tristeţea au îmbolnăvit-o. O boală necunoscută, dar mortală, a pus stăpânire pe viaţa ei. Imagini din trecut îi vin în minte, toate săruturile, îmbrăţişările şi timpul petrecut împreună. Plânge amar cu lacrimi reci, se întinde pe marmura rece din hol cu un bilet în mână. El încă se gândea la primul sărut, se gândea dacă pe ea o doare, dacă îi mai pasă. Dorea să se întoarcă... După ore întregi, el revine la fata pe care a lăsat-o în urma lui. Voia să îi spună pentru prima oară TE IUBESC, să-i spună că vor trece împreună prin greutăţi. Intră în casă, ea era întinsă pe marmură. El o priveşte blând, îi şterge lacrima şi o cuprinde în braţe, dar ea nu mai mişcă, îi strigă numele şi îi spune te iubesc, dar ea nu îl auzea...era prea târziu! Găseşte biletul în mâna ei; Doamne, spune-i că nu îl mai iubesc, spune-i că nu mai ţin la el, dar spune-i că am spus toate astea cu lacrimi în ochi. Într-un colţ al biletului scria cu litere mici: Eu mi-am respectat promisiunea şi te-am iubit până în ultima clipă! El plânge lângă mormântul ei. Strânge în mână un trandafir alb până ce spinii îi pătrund în piele, iar picătura de sânge pătează petalele trandafirului şi inocenţa iubirii lor! Cândva îşi jurau iubire pe puritatea unui trandafir alb, acum dragostea ei se îneacă în lacrimile lui şi el îi jură că se vor iubi în altă lume, în alt timp, în alt spaţiu... Sufocată parcă de durerea ce a strâns-o în suflet, se trezeşte plângând. Tremura speriată de visul în care parcă a trăit. Ar vrea ca el să fie acolo. Închide ochii şi parcă simte cum el o strânge în braţe şi îi spune că relaţia lor nu s-a terminat, dar... o lacrimă i se cerne prin gene, deschide şi ea e singură! Acum firul iubirii s-a destrămat! A rămas doar ea şi speranţa că se vor reîntâlni cândva... că iubirea lor va reînvia! Un adio scurt şi fără sens destramă o iubire uitatată de timp!
Blestem pentru tine.... Autor : Florina Oprea Din floarea stelei să răsari, Să treci prin durere şi chin, În sufletul meu să apari, Să vindeci râul de pelin Să ajungi la graniţă, dar să nu poţi trece, Iubindu-mă să nu ai cale de întoarcere, Să simţi suflarea vântului cel rece, Să înveţi ce înseamnă a tânji, a cere. Îndurerat, să îmi trimiţi ca mesager un porumbel Să zboare peste întinsul ţării, Să-mi scrii cu sânge-un bileţel Şi să mă rogi să nu te dau uitării Zburând iubirea albă către mine, Să întâlnească-n a sa cale Un uliu şi fără de ştire, Să îl servească drept mâncare Şi eu fără de vestea ta... Să-nchid c-un lacăt argintat Să feresc poarta spre inima ta Şi-n timp să strig puternic TE-AM UITAT !!!
Spre cer O rază mă-nalţă, un cântec mă duce Şi degetele albe pe piept îmi sunt puse, Un sunet de clopot, în orele sfinte Răsună acum, chiar şi în morminte Zăresc o umbră, ce-ncet străluceşte Cu aripi de-argint, cununi împleteşte Văd sufletul alb, prin aer cum trece Mormântul e gol, prea umed şi rece Căci moartea-i vicleană, te duce la stele Şi viaţa-i un haos, cu vise rebele, Dar te las în urmă, voi trece-n vecie, Suflarea-ţi prea caldă n-o să mă învie.
Autor: Ruxandra Petre
Autorii, citindu-şi scrierile !
Mi-e dor şi doare Autor: Rodica Elena Stoica Când suntem răniţi, fizic sau psihic, avem tendinţa de a ne retrage în cochilie. Nu e ceva controlabil, instinctul de autoapărare îşi spune cuvântul şi la primul semn de durere am fugit. Ne retragem, ne ascundem şi, după un timp, când bătăile inimii ni s-au mai potolit şi spaima a trecut, scoatem încet capul din ascunzătoare pentru a vedea dacă a trecut pericolul, dacă putem ieşi. Timpul pe care îl petrecem în ascunzătoare depinde de cât de rău ne-am furat-o. În general dacă te-ai ars cu ceva fierbinte sau ai căzut de pe bicicletă, te duci, pui un unguent, pui un plasture şi rezolvi rapid. Ce te faci însă, când e vorba de alt gen de răni? Unele care nu se văd cu ochiul liber? Unele care nu ţi se citesc pe trup, ci în ochi. Şi nu oricine poate citi în ochi... Te retragi în sinea ta, îţi dai palme, ţipi furioasă sau plângi deznădăjduită, indiferent de caz, de cele mai multe ori totul se încheie cu un apoteotic: Nu voi mai fi niciodată atât de proastă.! (De câte ori v-aţi spus asta? Sincer! Eu nu am fire de păr în cap...) Ce plasture foloseşti pentru rănile sufletului? Pentru că, deseori cele mai multe răni nu sunt superficiale. Merg mai adânc decât ai putea crede. Nu le poţi vedea cu ochiul liber. Uneori nici tu nu îţi dai seama cât de adânc şi de grav ai fost rănită. Acest gen de răni ţi se întipăresc în suflet, te schimbă şi rişti să te pierzi pe drumul vindecării. De cele mai multe ori adoptăm metoda struţului. Nu mă gândesc, nu mi s-a întâmplat mie, nu ştiu nimic! Totul e în regulă! Şi refuzând să dăm piept cu realitatea, cu durerea, sperând că atunci când vom fi pregătite să o acceptăm, va durea mai puţin, nu ne dăm seama că ne refuzăm pe noi, nouă. Şi că, atunci când ne vom trezi, am pierdut o bucată din viaţa noastră. Ca şi cum ne-am trezi după o amnezie. Şi vom realiza că nu s-a rezolvat nimic între timp şi ne-am negat şansa de a ne maturiza, de a învăţa din experienţa trăită. Aşa că haideţi să învăţăm împreună să ţipăm, atunci când suntem loviţi: AU! MĂ DOARE!, în loc să (ne) minţim că nu s-a întâmplat nimic, că suntem în regulă. Într-o lume care se ascunde, sperând că în acest fel va fi mai apărată de lovituri, eu scot capul din nisip şi vreau să învăţ lecţia durerii... Scrieri, gânduri, slăbiciuni Autor: Rodica Elena Stoica Mă simt obosită ori de câte ori nu sunt ocupată şi înhămată la treabă, o devastatoare senzaţie de pustiu mă năpădeşte, nu ştiu de unde, aşa încât accept orice ocupaţie care merită efort. Dintre toate, cea mai convenabilă pentru mine este scrisul. Maitreyi Devi – Dragostea nu moare. Oricât aş fi citit, oricât mi-aş fi obosit ochii şi creierul, nu aş fi găsit o carte care să mă completeze, şi, într-un fel, să mă definească mai mult decât aceasta. Fiecare carte citită în plus măreşte distanţa dintre mine şi Maitreyi, dar noi două rămânem neschimbate. Trăirile interioare sunt ceea ce sunt şi adevărul salvator trebuie rostit cu voce tare: de aceea ea a scris cartea, de aceea eu recunosc că mă confund cu Maitreyi în privinţa unei slăbiciuni: slăbiciunea de a gândi. De a gândi peste limita medie, cu tendinţe crâncene de valorificare a acestei gândiri. Poate că tendinţa ne entuziasmează mai mult decât însăşi valorificarea... o astfel de persoană era Maitreyi. Cât de slobozi suntem în condiţiile celei mai aspre temniţe, dacă întâlnim un om pe măsura nevoii noastre de absolut ! Mihai Rădulescu – Caidul. Gândim despre absolut în cele mai precare condiţii...dar ne gândim cu bucurie în suflet la el, nu fără o oarecare urmă de îndoială că nu îl vom atinge. Asta nu ne împidică totuşi să ne gândim la el şi, ce e ciudat, e faptul că ne este imposibilă definirea acestuia. Care dintre noi a crezut vreodată că a atins absolutul? Poate într-un exces de zel... Absolutul este un termen prea măreţ pentru rasa umană... născută din greşeală (nu mă refer la creaţie, ci la păcatul Evei), învăţată să greşească pentru a supravieţui, sortită negreşit pieirii. De ce unii oameni au impresia (sau disperata speranţă) că sunt demni de a atinge absolutul sau că sunt aproape de el? Ce colţişor al gândirii noastre ne face să credem că îl vom atinge vreodată? Revin cu expresia slăbiciunea de a gândi ca motiv al acestor aspiraţii absurde ale unor oameni. Slăbiciunea de a gândi peste medie, cu un oarecare sentiment că suntem speciali. Poate că acest sentiment ne motivează mai mult decât oricare altă forţă interioară. ...îţi jur că de multe ori aş vrea să fiu muncitor cu ziua, numai să pot avea dimineaţa când mă scol o nădejde în ziua care începe, un simbol, o speranţă - Johann Wolfgang Goethe – Suferinţele tânărului Werther. Iată un lucru pe care nu îl auzi oriunde: un scriitor, care trăieşte pentru că gîndeşte, şi consideră că nu există viaţă fără gândire, afirmă că ar dori să muncească...muncă fizică...fără nicio legătură cu acel creier strălucit, care cere şi merită o valorificare. Şi obosit în acelaşi timp...fapt care cere degajarea lui şi practicarea unei munci care să nu îl solicite. Neliniştile şi nedreptăţile vieţii îl aduc pe scriitor în punctul în care se simte pierdut...o nelinişte metafizică, atât de intensă, se adaugă celor anterioare. Dacă ar fi capabil acest om să nu conştientizeze toate acestea, cât de tihnit ar fi !!! Poate chiar ar munci cu ziua pentru că nu are abilităţi, nu are slăbiciunea de a gândi. Apoi, poate, şi-ar dori un trai comod... cum ar fi să stea la masă şi să scrie... să nu fie zilnic împovărat şi gârbovit... muncă, muncă, şi iar muncă. Gândim mereu la ceva ce nu putem avea sau atinge... veşnic nemulţumiţi şi nefericiţi, ne târâm calităţile prin noroi pentru că nu avem alte calităţi...visăm cu ochii deschişi la absolut, la imposibil, când propria-ne condiţie este atât de fragilă şi efemeră. Putem pieri într-o secundă, putem muri în oraşul natal fără a avea vreo realizare însemnată, ne bucurăm de valori materiale şi instabile... apoi visăm la absolut. Suntem atât de mici şi nevrednici, încât slăbiciunea de a gândi capătă un alt sens decât cel anterior din text: slăbiciunea celor mari de a gândi spre absolut îi face mai mizerabili decât oamenii simpli şi preocupaţi doar de preţul produselor alimentare...de data asta într-adevăr o slăbiciune. De altminteri, nimic nu poate potoli dorinţele insaţiabile ale omului: natura l-a înzestrat cu facultatea de a voi şi a putea dori totul; dar soarta nu îi permite să cuprindă decât un număr mic de obiecte. Din acest fapt rezultă în inima omului o nemulţumire continuă şi un dezgust de lucrurile ce le posedă, care îl fac să dezaprobe şi să defăimeze timpul prezent. Să laude trecutul şi să dorească viitorul, chiar dacă aceste dorinţe nu sunt îmboldite de niciun motiv rezonabil . Nicollo Machiavelli - Discursuri. Cât de timpuriu a realizat omul că are puţin şi poate avea mai mult prin efort şi cunoştinţe! Dar de ce nu a realizat că nu poate avea totul? Cât de mult îl frământă pe om ceea ce nu are! Dar de ce nu îl interesează să păstreze ceea ce are? Aici slăbiciunea de a gândi are cu totul altă conotaţie decât cea de mai sus: slăbiciunea de a gândi înalt spre absolut, a omului efemer şi plin de lipsuri, îl privează pe acesta de simţul practic, de realism, şi de fericirea de a aprecia ce a dobândit cu greu. Astfel, omul se află într-o frustraţie necontenită datorită lipsei sale de a-şi aprecia propriile eforturi şi succese. Experienţa mea, pasiunile mele, idealurile mele, imaginile mele şi amintirile mele sunt tot ceea ce ştiu despre această lume şi ele îmi sunt suficiente – Albert Camus
Imagini de la lansarea cărţii,
- Acasa
- COMANDA
- Contact
- TIPAR
- INFO
- CARTI AUDIO
- Pag.2